a fost ziua marelui Principe Carturar Dimitrie Cantemir...i-am scris cateva randuri , ce au fost premiate, intr-un mod personal...:)
articolul a aparut in revista centrului de studii de securitate:)
DE ZIUA MEA....
(mesajul principelui cărturar urmaşilor săi)....
După trei veacuri de la urcarea pe tronul Moldovei a prinţului cărturar, Dimitrie Cantemir, acesta ne transmite mesajul său prin intermediul acestei scrieri şi a ales ca destinatar universitatea noastră creştină ce-i poartă numele, de două decenii. Mesajul său este: ,,
Mi-ar fi imposibil să gândesc, astăzi o altă poveste omonimă cu numele Dimitrie Cantemir faţă de cea pe care o întruchipez deocamdată. În orice caz, tărâmul fermecat al poveştii mele este şi va fi ţara mea, iar permanenta mea grijă a fost să împart lumea mea fermecată, cea a prinţului cu oamenii de rând....cu oamenii mei...sigur nu în maniera prinţui lui Mark Twain...ci în maniera unui principe cărturar ce doreşte să împartă înţelepciunea si experienţa sa cu oamenii lui, să stea în mijlocul lor povestindu-le cum este în alte ţări şi să le contruiască o lume nouă...
Flacăra ce mi-a luminat viaţa a fost cea a dragostei mele pentru moşia mea şi am încercat să o păstrez vie pentru urmaşii mei.
Este foarte adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi pentru ce am trăit. Astăzi criticii literari mă numesc ,,filozof şi romancier” , cronicarii moldoveni m-au numit ,,om de ţeară, moldovean drept!” , m-au numit un simbol al cosmopolitismului după port , insă eu v-am spus povestea înfruntării a două abstracţiuni diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul. V-am arătat atunci tărâmul desfăşurării luptei pe o scenă întoarsă pe dos ca un prezicător al unui univers ce va fi tulburat în chiar esenţa alcătuirii sale, univers ce generează haosul.
Din multele titluri atribuite mie de către măreţii mei urmaşi cel al cronicarilor mildoveni mi s-a lipit de suflet si m-a conturat corect pentru portretul vieţii mele...am trăit ca un moldovean drept şi am fost omul ţării mele, dar în ţara mea, de astăzi, nu mai sunt multe cum le-am lăsat, dar lupta Corbului cu Inorogul este în plină desfăşurare, o luptă-n sine, şi-mi pare firească, un război ce ne face pe noi să simţim că suntem ai acestei moşii şi unde ne sunt rădăcinile, acolo vîrfurile şi unde ne sunt vîrfurile, acolo rădăcinile să le mutîm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copacul crăngos şi frudzos supt noi va rămînea
Nu am fost un pasionat al subiectului filozofiei morţii, în scrierile mele, pentru că nu credeam că va aduce după sine cunoaştere, ci am crezut că sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul carele îl încearcă ori cît de departe şi ori cît de trudă i-ar fi al nimeri şi nu după mult timp, înţelepciunea te va încununa, trecându-te în cartea marilor săi eroi , iar mie mi-au fost părinţi Platon, Aristotel, Seneca. Ştiam precis că nu voi fi dat uitării, iar paginile mele nu vor purta povara biografiei celui ce le-a creat, ci am ştiut că sunt şi voi fi urmaşul lui Stefan cel Mare şi-i voi sta alături şi eram sigur că din sânul Moldovei născut voi fi copilul trecutului, prezentului şi viitorului, pentru că mi-am iubit şi slujit ţara şi oamenii ei, i-am apărat, dojenit, lăudat şi le-am oferit credinţa cea dreptă întru Christos, m-a preocupat sufletul lor si destinul lor, îndemnându-i să aleagă ,,masa dreptăţii, pîinea vieţii, vinul nemorţii şi poama de viaţă dătătoare”.
Astăzi , oamenii mei îmi apreciază scrierile, ba mai mult le-au trecut peste hotare şi înţeleg că premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru purtarea unui sau a altuia, aceasta mie mi-ar fi stârnit şi mai mult creativitatea, însă aprecierea urmaşilor mei mi-a oferit de secole, zeci de premii Nobel, iar alături de acestea am primit, ca orice domn al ţării, la orice decernare a premiilor, sute de aplauze de la oamenii pe care i-am iubit, repsectat, înţeles, cunoscut şi mi-am dorit să-mi semene, moldoveni, valahi, din Ţara de Sus , din Ţara de jos, din toată ţara lui Mihai Viteazu, cea a Românilor de astăzi....ma văd acum, după trei secole în rolul nemuritorului din gravurile Bibliei olandeze...veşnic alături, veşnic observând şi notând despre faptele oamenilor mei.
Oamenii mei m-au numit în ultimul secol primul domnitor cu viziune europeană pentru moşia lor, pentru că le-am arătat calea Răsaritului, însă eu le-am dat scris că nimeni nu trăieşte decât în viaţa universală , şi ştiu că acum către acolo se-ndreaptă şi au uitat de hotarul trasat de mine pe Nistru.
V-am spus mai devreme că oamenii mei mi-au dat nume nume potrivite de filozof, cărturar, muzicolog, om politic, om de ştiinţă, teolog şi istoric al religiilor, moralist,interpret şi compozitor de muzică turcă, întâiul nume al literaturii ruse moderne de orientare occidentală şi nu acestea mă fericesc astăzi, ci operele oamenilor ţărâmului meu , ce fac cinste moşiei: Eliade, Eminescu, Alecsandri, Păunescu, Bălaşa, Enescu, Porumbescu,....mă opresc în a-i numi, fericirea numărului lor mare mă doboară....
Mă bucur că numele mi-e purtat de lăcaşuri de cultură, că dascălii şi erudiţii vremurilor de astăzi mă condideră mai mult om de carte şi înţelept şi-şi cheamă copiii neamului sub numele meu spre întelepciune...iar astăzi am ales să vă vorbesc dintr-un astfel de lăcaş al culturii ...o mare universitate din ţara mea...unde oamenii mei iubesc cultura şi o împart din suflet spre cunoaşte în numele meu...
Nu am fost om politic, ci mi-am privit ţara mândră prin prisma omului politic şi nu mi-am dorit să fim plătitorii nimănui, ci mi-am dorit demnitatea moşiei mele.
Cred în clipe de nelinişte pentru iubita mea moşie, după trei secole că am fost fiul unui popor de geniu, al unei ţări mândre...am văzut istoria derulându-se sub ochii mei şi am înţeles că semnul închinăciunii neamului meu spre Răsărit le va deshide calea spre universalitate şi mai ştiu că adevărul istoric nu poate fi schimbat, că suntem ăn prezent ceea ce alegem în trecut.
Mi-a fost teamă de firea poporului meu, aprigă şi mult înţeleaptă, dar ştiu, astăzi că ei trăiesc pentru a-şi câştiga dreptul la demnitate. Nu am fost părtinitor Moldovei, am aparţinut acesteia şi drept cinste locului în care m-am născut şi oamenilor lui, despre care am spus, citând un istoric polonez: ,,sunt oameni sălbatici în luptă şi de o mare vitejie şi nu este alt neam care, în privinţa gloriei războiului şi vitejiei să-i poată ţine piept, deşi au ţară mai mică, mai multor duşmani din jurul lor, cărora fără încetare le fac război sau se apără de războiul dus adus asupra lor:”
Eu sunt conducătorul Moldovei de trei veacuri, dar astăzi Moldova mea este mult mai mare şi nu o ,,ţară mai mică” este Dacia unită, ţara stămoşilor mei, ,,o grădină nespus de încântătoare” , ce-şi păstrează ruga sa cu Dumnezeu şi i se-nchină doar acestuia.
Am fost domn şi-am fost şi spirit pentru oamenii mei ce afară de Dumnezeu şi de sabia nu recunosc pe nimeni mai puternic în ţara lor , iar războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depind de voia lor , pentru că românii mei, de astăzi sunt oameni bravi si demni, iar eu după trei secole în care i-am vegheat mă închin astăzi în faţa lor şi le mulţumesc că m-au făcut mândru de ţara mea, de ei , de veacuri.”
