As dori ca dintr-o floare a soarelui sa stiu ce-i vor ajunge semnitele si de ce pentru noi toti miroase a ulei...de ce nu miroase a floare a soarelui...?de ce nu miroase a soare?de ce nu ne mai gandim la dorinta ei fireasca de a se iubi cu soarele si o vedem doar ca pe uleiul in care ne vom praji cartofii? avem rugina pe suflete asemeni nuantelor din paleta florii soarelui...si rugina nu se indeparteaza si pateaza...
Ma bucura floarea soarelui...zambeste de pe dulap spre mine...si-mi vad in ea tot sufletul ...in raze de culori si gata de explozie...gata sa moara daca nu vede soarele...gata sa nu fie gingasa la atingere, gata sa fie vazut ulei banal...si cu tulpina aspra...gata sa devina un bat scorojit...ce nu mai sprijina nimic si se poate uni cu fratele soarelui, cu focul....

Mi-e dor sa alerg prin lanul florii soarelui...copil...cu bluza cu bretele...in arsita soarelui...sa simt pe piele asprimea florii soarelui...si mi-e atat de dor de tot ce tine de copilaria mea...de tot ce inseamna pentru noi ,,la tara"...de praful de vara ce se aduna pe picioarele noastre ce nu stateau toata ziua, de mirosul laptelui proaspat muls, de visinile din pom, de pisicile ce se scarpinau de purici pe prispa, de bunicile mele, de taranii de pe ulita omenosi si simplii ce isi aratau cu adevarat respectul intr-un banal salut...

Mi-e dor de o floare...

vechea si noua securitate...

-Te rog sa tii pentru tine tot ce ti-am spus. Sa nu spui nimanui, nepoate….Nu vreau sa-ti sufere copiii! Nu vei avea zile bune daca spui!Asa s-a terminat povestea spusa de bunic nepotului sau in anul 1980.


La sfarsitul povestii bunicul a murit, tinuse inchisa in cămara sufletului sau aceasta poveste de când se întorsese din închisoare si doar pe patul de moarte îndrăznise să rupă tăcerea…ani de zile spusese tuturor ca a fost tratat regește și că nu a suferit deloc, doar urmele chipului și trupului schingiut îl trădau și puterea cu care mai arunca, când se supăra cu pantoful în icoană.

În fiecare sat românesc era delegat un securist responsabil cu liniștirea țăranilor , în curtea străbunicului a ajuns în anul 1952 securistul Sterian Nicolae, iar obligația familiei a fost să-l găzduiască câtă vreme va dori tovărășia sa. Și a rămas în curtea străbunicului vreme de trei ani și străbunica Dada Rica alerga prin tot satul să-i găsească vin alb și îl numea dihor pentru că-i golise bătătura de păsări , domnul Sterian era tare mofturos:mânca doar gâini fripte și dorea cămăși apretate. Pe cât se chinuia străbunica să fie o gazdă bună pe atât se împotrivea bunicul să se înscrie în colectiv. În vara anului 1955 o mașină s-a oprit la poartă, niște tovarași ai Securității din Galați îi făceau o vizită camaradului lor, Sterian și l-au legat pe străbunicul de nucul din grădină și l-au pălmuit…era vinovat!

Străbunicul era om gospodar: avea două porumbare, avea boi, cai, podul casei plin de grau, de mazare și avea tractor. L-au absolvit de vină : au confiscat tot în prima zi, iar a doua zi s-au întors cu fiul strabunicului adoptat obligat, Sterian și l-au luat pe Stabunicul sa mearga cu ei la Direcție sa dea o declarație scurtă șefului securității din Galați si au rugat pe Străbunica să-i pună două rânduri de haine , groase și subțiri si ceva mâncare la el, că deh drumul de 70 de kilometrii era tare lung. Nu a știut nimeni unde este și după aproape 4 ani s-a întros acasă…slab, cu unghiile smulse, cu degete lipsă si cu mustata smulsă fir cu fir…Fusese într-o închisoare în Insula Mare a Brăilei și cu lanțuri la picioare și cu apa până la gât în toți acești ani tăiase la stuf, și dormise într-un vechi staul, în paie alături de profesori, de doctori , de preoți de alți chiaburi. Așa cunoacuse străbunicul securitatea. O numea moartea pentru că o simțise aproape și a scăpat de ea când a murit.

În 1987 am cunoscut și eu securitatea. Mama cumpărase de la a sa fostă colegă de liceu, devenită actriță de success în București, Miuța Sterian o pereche de blugi .Așa a ajuns Securitatea la noi în casa. Ne-au răscolit toată casa și mi-au pălmuit mama că au găsit un pachet de piper străin si 3 banane în șifonier…Am înțeles acum de ce ascundea mama cea de-a doua butelie cand suna cineva la ușa, de ce asculta Europa Liberă în debara , de ce nu mergeam la biserică și mai târziu am aflat ca Miuța, vanzatoarea de blugi era fata securistului pe care-l cazase strabunicul.

Traind atat de putin in deceniile securitații ceaușiste am fost nevoita sa înteleg ca securitatea era un organ al presedintelui care trebuia sa se asigure ca au fost bine intelese ordinele si ca nu exista revolte si daca ar exista acestea se inabușă oricum prin arestări, torturi, sechestrări, inchisoare. Celor din generatia mea le va rămâne intipărit in minte ,,Cel mai iubit dintre pământeni"…cel mai iubit dintre pământenii comuniști români a creat securitatea si dacă aceasta a însemnat moartea pentru unii, atunci noi , cei din generația nouă poate insemna viata. Este lesne de aflat ce înseamna securitatea , întrebând pe oricine a trăit în acest secol îți va răspunde cu ,, nu aveai voie să…, altfel te lua securitatea! Si la nu aveai voie să intră: criticarea regimului, încercarea de iesire din tiparul muncitorului și a spatiului comunist, acceptarea altceva-ului extern.

Astazi , anii democrației îmi dau dreptul să privesc securitatea actuala ca fiind responsabilă cu apărarea drepturilor dobandite la Revolutie, cu protectia personala si a statului. Pornind de la vechiul cuvant latinesc securitas ce se referea la faptul de a fi la adăpost de orice pericol, de a avea un sentiment de incredere și liniste oferit de absenta unui posibil pericol, pot privi actuala securitate, reprezentatata de institutii ca si SRI-ul ca fiind ghidate după această definiție oricat de mult s-ar discuta unele aspecte ale lor…astazi securitatea merge după criteriile apărării valorilor nationale și oferirii strării de securitate a cetățenilor.
Sa credem finalul acestei scrieri...mai bine sa credem povestea veche:)

Cat mai luptam in Afganistan?

COLAN Alice-Raimonda


absolventă a Masterului Studii de Securitate și Apărare

Universitatea creștină ”Dimitrie cantemir”

Bucurști

















Motto:

,,Pe frontul care nu ne lasă-n pace

Muncim și nu ajungem nicăieri

Și viața noastră de un timp încoace

E un fantomatic schimb de prizonieri

E o luptă-n sine om cu om se bat

Și toți se împiedică și mor

E un front în care marile armate

În luptă sunt învinse toate

Și nimeni nu e învingător

Ghinion și afront și răspuns neajuns

Ne-am întors de pe front și pe front am ajuns!”

A.Păunescu-FRONT FĂRĂ ÎNVINGĂTORI















Mă aflu în fața unei întrebări fără răspuns :Cât mai luptăm în Afganistan? Fără să vreau mă las prinsă de jocul nepoliticos al răspunsurilor la întrebări tot cu întrebări și spun: Poate fi pacificat Afganistanul? Poate. Și înainte de a afirma cu tărie că Afganistanul se poate pacifica și nu poate fi pacificat trebuie să subliniez credința unui expert care spune ferm: ,,Nato nu-și permite să piardă în Afganistan! ”

Putem continua războiul întrebărilor: Poate fi pacificat Afganistanul? Din perspectiva evenimentelor se pare că Afganistanul nu se poate pacifica, dar poate fi pacificat! Ca să înțelegem mai bine acest fenomen trebuie să facem cunoștiință cu poporul afgan, cu afganul simplu. Afganistanul este o țară din Asia Centrală, ce are ca vecini Iranul , Pakistanul, Turkmenistanul, Uzbekistanul, Tadjikistanul, China; o țară muntoasă și aridă ce de-a lungul secolelor a fost invadată de perși,greci, parți, sasanizi, arabi, mongoli, britanici, ruș i; o țară ce are drept bogății un lanț muntos cu vărfuri foarte înalte și o veche tradiție în cultivarea macului din care extrag opiul. Afganul este fostul locuitor al Khorasanului, al Kabulistanului, este paștunul și astăzi se identifică cu talibanu l. Datorită influenței pe care a avut acest grup revoluționar, al talibanilor, astăzi în întreaga lume afganul a devenit taliban.

În 2006 NATO a preluat de la Statele Unite responsabiltățile de a sigura securitatea în sudul Afganistanului. Alianța și-a reconfirmat astfel angajamentul și capacitatea de a genera stabilitatea durabilă în Afganistan, condiție indispensabilă pentru reconstrucția democratică și economică a acestei țări.

Misiunea de stabilizarea a Nato în Afganistan a debutat în 2001, prin preluarea Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF), mandatată de ONU, devenită în prezent cea mai amplă operațiune NATO, în afara teritoriului european. Limitată inițial la asigurarea securității capitale afgane, Misiunea Nato s-a extins treptat spre nordul, vestul și sudul Afganistanului, asigurând, în prezent, securitatea a trei sferturi din teritoriul statului afgan. Pentru aceasta, își va dubla aproape forțele desfășurate pe teren, de la 10.500 la 18.500 membri.

Implicarea NATO în Afganistan are un caracter multidimensional. Este prima misiune a NATO care îmbină activități militare, de stabilizare, cu sprijinirea acțiunilor civile de reconstrucție. NATO și-a extins prezența pe teritoriul afgan prin preluarea de echipe de Reconstrucție Provincială (PRT). Structuri complexe, cu componentă militară și civilă, acestea au rol esențial în asigurarea stabilității, răspunzând, în același timp, nevoilor imediate ale poupulației și contribuind la reconstrucția infrastructurii și instituțiilor locale. Prin extinderea în sudul Afganistanului, NATO va coordona 13 echipe provinciale de reconstrucție, la care contribuie 37 de state aliate și ne-membre NATO.

NATO are totodată un rol cheie în formarea instituțiilor specifice unui stat de drept în Afganistan, în special a celor din sectorul de securitate. În 2005, Alianța a asigurat securitatea așegerilor parlamentare, care au pus bazele unui sistem democratic în Afganistan. Prin relațiile cu structurile de autoritatate locale, ca parteneriși susținători ai obiectivelor de refacere a țării ale Guvernului afgan, comandanții echipelor de reconstrucție provincială contribue la extinderea autorității guvernului afgan în provincii.

Misiunea de stabilizare a NATO face parte dintr-un efort mai larg al comunității intenaționale de stabilizare și reconstrucție a Afganistanului. Este complementară activităților derulate de ONU, Uniunea Europeană, Banca Mondială și diverse alte organizații guvernamentale și non-guvernamentale, precum și operațiuni ,,Enduring Freedom”, desfășurate în estul țării de coaliția internațională condusă de SUA pentru a combate rămășițele rețelelor teroriste în Afganistan.

Eforturile tuturor organizațiilor implicate în Afganistan se inter-condiționează și se suțin reciproc, coordonarea dintre ele fiind esențială pentru reușita efortului de ansamblu de stabilizare și reconstrucție a Afganistanului.

România are o contribuție importantă la misiunea NATO din sudul Afgansitanului. Militarii români vor participa la asigurarea securității a două provincii, Kandahar și Zabul, alături de Australia, Marea Britanie, Canada, Estonia, Danemarca, Olanda și SUA. România contribue, în același timp, la programul de instruire și dotare a Armatei afgane și la formarea specialiștilorafgani în diverse domenii, prin burse de studiu în instituțiile românești de învățământ.

În prezent în Afganistan se află 1092 de militari români. Cei mai mulți dintre aceștia, peste 900 sunt implicați în misiuni de menținere a păcii, a securității în regiunea Qalat, din sudul țării, una dintre cele mai periculoase zone. Acolo, atacurile insurgenților sunt aproape zilnice, în special cele ci dispozitive explozive improvizate sau mortiere. Pe 8 aprilie, președintele Trăian Băsescu a anunțat la Praga creșterea efectivului românesc din Afganistan la 1800 de militari.

După 520 de morți în 2009. cel mai sângeros an dintre cei opt ani de război, peste 100 de soldați ai ISAF ai pierit deja în primele două luni din 2010.

Editorialistul, de origine arabă al ziarului Le Monde s-a adresat președintelui Obama: ,, -Uitați Afganitanul! Nu veți câștiga niciodată acest război, nu pentru că inamicul este mai puternic sau că vă lipsesc aliații ci pur și simplu pentru că această tară arată astfel încât nici o armată nu a fost capabilă să învingă rebelii pe teren! Sovieticii, care au trimis acolo sute de mii de soldați și-au dat seama de acest lucru și s-au retras transmițând problema Occidentului.”

Cei mai buni cunoscători ai situației vorbesc fără să ezite despre imposibila ieșire din ,,haosul afgan”. Confruntat cu acest eșec, noul șef al Casei Albe a definit o strategie anti-insurgenți. Totuși sfidările nu au dispărut, obstacolele sunt la fel de redutabile, gherila e și mai activă, iar producșia de opiu afgan a crescut spectaculos căpătând o dimensiune mondială. Opiul este sursa principală de constabandă și finanțare a rebelilor în Afganistan.

Mi s-a întâmplat adesea ca urmărind un interviu atențai să-mi fie atrasă de întrebări și mai puțin de răspunsuri. În interviul acordat revistei farnceze Paris Match , comandantul-șef al trupelor NATO din Afganistan, gen. Stanley McChrystal a trebuit să răspundă următoarelor întrebări: Ce vă face să credeți că noua strategie va da rezultate? Câțtigarea inimilor cetățenilor afgani este un punct cheie pe agenda dvs., cum veți reuși acest lucru?, Corupția statutlui nu vă pune probleme? și alte întrbări pe care le voi analiza rând cu rând.

Fiecare întrebare din interviu arată în mod clar situația actuală din Afganistan, așa cum este ea percepută de întraga lume.

Strategul militar american, generalul McChrystal a expus foarte vehement noua strategie a Nato pentru Afganistan, atât de prezentă în ultimul timp în media, aceea a punerii în conul de umbră a strategiei strict militare și a promovării acerbe a uneia noi ce se bazează pe ,,lupta de câștigare a încrederii poporului afgan”, o luptă de câștigării susținerii populației. Acest fapt pare greu de crezut pe fondul unor jurnale de știri internaționale ce arată în continuare acțiuni militare soldate cu morți din rândul civililor și al militarilor. Un astfel de exemplu este acțiunea din 22 februarie a.c., când în sudul Afganistanului, forțele NATO au bombardat un convoi de civili, iar urmarea acestui eveniment s-a concretizat în 33 de persoane ucise, bărbați și femei, copii și 12 răniți. Vis a vis de astfel de situații sigur generalul american răspunde : ,,Și noi am făcut greșeli”, și întrebat despre prezența militarilor ruși pe aeroportul din Kangahar acesta spune: ,,-Principala greșeală pe care au făcut-o ei (rușii) este aceea de a deveni o forță de ocupație. Rezistența așa s-a născut și pentru fiecare afgan în parte este o onoare să facă parte din rezistență. Noi trebuie să facem tot ce ne stă în putință să nu devenim și noi o forță de ocupație. Rușii sunt prezenți aici pentru acțiuni civile, de asistare a populației. Nu este chiar atât de gravă prezența lor aici. Dar tot ei au omorât mai mult de un milion de afgani. Când folosești forța focului fără reținere, se naște o ură ireversibilă în rândul populației. Încerc să evit aroganța. Nu mi-am spus niciodată: ei sunt de vină, noi suntem mai buni! Pentru că și noi am făcut o mulțime de greșeli.”

Reporterul punctează, legându-se de trecutul istoric al Afganistanului, de denumirea dată acestei țări de ,,cimitirul imperiilor” și întreabă oficialul american cu ce ar putea fi diferit destinul Alianței față de cei care au mai încercat supunerea acestei țări plină de rebeli ce-și sacrifică viața pentru principii și teren arid. Generalul american răspunde prinzându-se de ceea ce a reprezentat un artificiu militar al SUA de a ceda rolul său către NATO, cu rolul de supune Afganistanului: ,, Noi nu suntem un imperiu, ci o coaliție. Nu e vorba de o singură națiune, de o țară a americanilor sau englezilor ci este mai mult, suntem o Alință. Este mai dificil să convingem afganii că suntem aici pentru a-i ajuta. Pentru asta eu resping americanizarea acestui război. Noi îi ajutăm să se apere singuri, să se reconstruiască și apoi vom pleca. Dacă nu vor conștientiza acaeasta, vom avea multe probleme.” Iată cum strategul american ne spune că America acum nu este un popor, ci o Alianță , aproape pe principiile lui G. W. Bush care spunea dacă ,,nu sunteți cu noi sunteți împotriva noastră.”

Important din acest răspuns este ,,resping americanizarea acestui război”, iar acesta a fost confirmat de măsura impusă de generalul Stanley McChrystal de desființare a unui fastfood ce fusese deschis în baza militară de la Kabul. Măsura sa a fost salutată de media și opinia publică care văzuseră în amplasarea acestui fast-food un lux pentru soldații coaliției dar și o amprentă americană pusă pe un teritoriu ce nu le aparținea.

Tot generalul McChrystal spune că soldații coaliției încearcă să nu se intesecteze prea mult cu afganii dar când aceasta se întâmplă soldații arată respectul cuvenit poporului afgan, cu alte cuvinte avem furnizată, acum, o imagine de prietenie nou creată între poporul afgan și soldații coalției. Iată cum sună o știre furnizată de toate agenții de presă din lume, știre ce relevă gradul de prietenie și respect : ,,Un lunetist britanic a împușcat cinci militanți afgani în mai puțin de 28 de secunde!”

Întrebat despre pașii democrației în Afganistan, strategul american se leagă de vechea istorie a poporului și crede că modelul tribului extins poate fi folositor într-o societate cunoscută ca fiind organizată pe ierarhii foarte bine structurate: tribul. Și ne spune: ,, Un lider tribal nu face nimic fără aprobarea oamenilor pe care îi conduce. Dacă priviți un trib veți observa vă toată lumea va vota pentru aceeași persoană. Veți spune că aceasta nu este democrație. Dar pentru a lua această decizie toți membrii tribului se reunesc și decid de comun acord să susțină aceeași persoană. Este modul lor de a percepe democrația pentru că toate puncetele de vedere au fost consultate. Nu este și al nostru, dar trebuie să ținem cont de el”. Iată modelul democratic de care Alianța ține cont! Un adevărat progres ce se pregătește statului afgan.

Cum anul viitor vom celebra zece ani de la 11/09 generalul american a fost întrebat dacă consideră aflarea în libertate a lui Ben Laden și Zawahiri drept un eșec personal. Acesta ne transmite certitudinea sa că aceștia sunt simboluri ale terorismului :,, Aș dori să mutăm accentul pe ceea ce am realizat și nu pe ceea ce ne-a scăpat. În toți acești ani nu au mai fost atentate de tipul celor de la 11/09 și eu văd în asta un succes colectiv. Al-Qaida și-a pierdut credibilitatea și puterea. Ben Laden și Ayman Al-Zawahiri au rămas importante simboluri și nu cred că vor renunța la atacuri de mare amploare, dar noi îi vom captura și preda justiției.” Ceea ce este interesant în acest răspuns este faptul că genralul uită că el este cel care a comandat operațiunea din 2006 de capturare a lui Zarkawi și tot el a dat ordin de lansare dintr-un F-16 a unei bombe de 500 de kilograme. Se pare că domnul general a înțeles eficacitatea vânătorii de teroriști ce a fost dovedită în Iraq și că acest război nu și-a subestimat niciodată adversarii.

Strategul mai subliniază faptul că între Alianță și Pakistan există un puternic parteneriat. Cu siguranță așa este, însă între afgani, talibani și militanții pakistanezi există un parteneriat și mai puternic de schimb de droguri și arme.

Corupția este cea mai mare problemă din ținut, este cea care împiedică dezvoltarea democrației. Locuitorii nu au încă încredere în guvernul lor și acesta din urmă are autoritatea unui bolnav. Climatul de violență din Afganistan se menține la un nivel ridicat. Talibanii răspund cu acțiuni dure tutor acțiunilor impuse de Alianță ce cred că le va știrbi din autoritate. În ultimii doi ani, insurecția talibană s-a intensificat și lovește tot mai des capitala, atât prin atentate sinucigașe cât și atacarea comandourilor. În pofida prezenței a peste 121.000 de militari ai Alianței, acțiunile gherilei și atentatele talibanilor decimează din ce în ce mai mult forța internațională.

Moartea recentă a compatriotului nostru, sublt.(p.m.) Florin Bădiceanu, decedat în urma unei explozii de mină artizanală pe autostrada A1 Kandahar-Kabul vine să mărească lista deja prea lungă a victimelor, demonstrând gravitatea situației. Asta la peste opt ani după ce trupele anglo-americane au ajuns în Afganistan. Astfel nu poate fi negată durata conflictului, eforturile materiale și umane făcute de toate statele, care sub NATO, sunt prezente în Afganistan- așa cum nu pot fi ignorate niciodată sacrificiile umane .

Ținta Alianței este clară- aceea de ajutorare a populației, iar acest nou tip de conflict pentru reprezentantul forțelor din Afganistan nu pare deloc ca fiind unul fără sfârșit, chiar dacă a fost bănuit ca fiind un război avantajos pentru coaloție prin prisma firmelor ce furnizează suportul logistic Alianței: ,, Altă dată o singură armată câștiga victoria. Pentru noi victoria ar fi reducerea urii populației statelor națiune ce pot lua decizia de a întreține sau opri ostilitățile. Astăzi asistăm la mișcări, schimbări. Violența este un mijloc de a atrage atenția. Dar dacă minimalizăm importanța schimbării, dacă nu luăm în considerare motivația care a dus la nașterea sa este greu de a înfrânge violența. Acestea toate dacă nu sunt luate în calcul vom avea doar oameni ce devin combatanți sau teroriști. Motivația a devenit secundară, ceea ce oamenii au devenit a devenit important. Ei folosesc violența pentru motivele personale și mai mult pentru rațiuni politice legitime”.

Aceasta este o prezentate a unei situații fără final. Este o prezentare cu secvențe de război, un război pe care-l trăim de departe și-l vedem aproape când ne bucurăm de laudele ce le primim de comandați de război, care ne izbește de relitate când ne vedem soldații înfășurați în drapel. Cu toate aceste ne rămâne o singură întrebare: vor ști să oprească un război?









Bibliografie selectivă



www.parismatch.fr

www.realitateatv.ro

www.mae.ro

www.stirionline.ro

o dragoste uitata...:(

a fost ziua marelui Principe Carturar Dimitrie Cantemir...i-am scris cateva randuri , ce au fost premiate, intr-un mod personal...:)
articolul a aparut in revista centrului de studii de securitate:)


DE ZIUA MEA....


(mesajul principelui cărturar urmaşilor săi)....











După trei veacuri de la urcarea pe tronul Moldovei a prinţului cărturar, Dimitrie Cantemir, acesta ne transmite mesajul său prin intermediul acestei scrieri şi a ales ca destinatar universitatea noastră creştină ce-i poartă numele, de două decenii. Mesajul său este: ,,







Mi-ar fi imposibil să gândesc, astăzi o altă poveste omonimă cu numele Dimitrie Cantemir faţă de cea pe care o întruchipez deocamdată. În orice caz, tărâmul fermecat al poveştii mele este şi va fi ţara mea, iar permanenta mea grijă a fost să împart lumea mea fermecată, cea a prinţului cu oamenii de rând....cu oamenii mei...sigur nu în maniera prinţui lui Mark Twain...ci în maniera unui principe cărturar ce doreşte să împartă înţelepciunea si experienţa sa cu oamenii lui, să stea în mijlocul lor povestindu-le cum este în alte ţări şi să le contruiască o lume nouă...

Flacăra ce mi-a luminat viaţa a fost cea a dragostei mele pentru moşia mea şi am încercat să o păstrez vie pentru urmaşii mei.

Este foarte adevărat că eu ştiu precis cum am trăit şi pentru ce am trăit. Astăzi criticii literari mă numesc ,,filozof şi romancier” , cronicarii moldoveni m-au numit ,,om de ţeară, moldovean drept!” , m-au numit un simbol al cosmopolitismului după port , insă eu v-am spus povestea înfruntării a două abstracţiuni diametral opuse: Binele şi Răul, Virtutea şi Viciul. V-am arătat atunci tărâmul desfăşurării luptei pe o scenă întoarsă pe dos ca un prezicător al unui univers ce va fi tulburat în chiar esenţa alcătuirii sale, univers ce generează haosul.

Din multele titluri atribuite mie de către măreţii mei urmaşi cel al cronicarilor mildoveni mi s-a lipit de suflet si m-a conturat corect pentru portretul vieţii mele...am trăit ca un moldovean drept şi am fost omul ţării mele, dar în ţara mea, de astăzi, nu mai sunt multe cum le-am lăsat, dar lupta Corbului cu Inorogul este în plină desfăşurare, o luptă-n sine, şi-mi pare firească, un război ce ne face pe noi să simţim că suntem ai acestei moşii şi unde ne sunt rădăcinile, acolo vîrfurile şi unde ne sunt vîrfurile, acolo rădăcinile să le mutîm. Că într-acela chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copacul crăngos şi frudzos supt noi va rămînea

Nu am fost un pasionat al subiectului filozofiei morţii, în scrierile mele, pentru că nu credeam că va aduce după sine cunoaştere, ci am crezut că sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul carele îl încearcă ori cît de departe şi ori cît de trudă i-ar fi al nimeri şi nu după mult timp, înţelepciunea te va încununa, trecându-te în cartea marilor săi eroi , iar mie mi-au fost părinţi Platon, Aristotel, Seneca. Ştiam precis că nu voi fi dat uitării, iar paginile mele nu vor purta povara biografiei celui ce le-a creat, ci am ştiut că sunt şi voi fi urmaşul lui Stefan cel Mare şi-i voi sta alături şi eram sigur că din sânul Moldovei născut voi fi copilul trecutului, prezentului şi viitorului, pentru că mi-am iubit şi slujit ţara şi oamenii ei, i-am apărat, dojenit, lăudat şi le-am oferit credinţa cea dreptă întru Christos, m-a preocupat sufletul lor si destinul lor, îndemnându-i să aleagă ,,masa dreptăţii, pîinea vieţii, vinul nemorţii şi poama de viaţă dătătoare”.

Astăzi , oamenii mei îmi apreciază scrierile, ba mai mult le-au trecut peste hotare şi înţeleg că premiul Nobel nu se acordă pentru crâmpeie din opera literară a cuiva, ci pentru purtarea unui sau a altuia, aceasta mie mi-ar fi stârnit şi mai mult creativitatea, însă aprecierea urmaşilor mei mi-a oferit de secole, zeci de premii Nobel, iar alături de acestea am primit, ca orice domn al ţării, la orice decernare a premiilor, sute de aplauze de la oamenii pe care i-am iubit, repsectat, înţeles, cunoscut şi mi-am dorit să-mi semene, moldoveni, valahi, din Ţara de Sus , din Ţara de jos, din toată ţara lui Mihai Viteazu, cea a Românilor de astăzi....ma văd acum, după trei secole în rolul nemuritorului din gravurile Bibliei olandeze...veşnic alături, veşnic observând şi notând despre faptele oamenilor mei.

Oamenii mei m-au numit în ultimul secol primul domnitor cu viziune europeană pentru moşia lor, pentru că le-am arătat calea Răsaritului, însă eu le-am dat scris că nimeni nu trăieşte decât în viaţa universală , şi ştiu că acum către acolo se-ndreaptă şi au uitat de hotarul trasat de mine pe Nistru.

V-am spus mai devreme că oamenii mei mi-au dat nume nume potrivite de filozof, cărturar, muzicolog, om politic, om de ştiinţă, teolog şi istoric al religiilor, moralist,interpret şi compozitor de muzică turcă, întâiul nume al literaturii ruse moderne de orientare occidentală şi nu acestea mă fericesc astăzi, ci operele oamenilor ţărâmului meu , ce fac cinste moşiei: Eliade, Eminescu, Alecsandri, Păunescu, Bălaşa, Enescu, Porumbescu,....mă opresc în a-i numi, fericirea numărului lor mare mă doboară....

Mă bucur că numele mi-e purtat de lăcaşuri de cultură, că dascălii şi erudiţii vremurilor de astăzi mă condideră mai mult om de carte şi înţelept şi-şi cheamă copiii neamului sub numele meu spre întelepciune...iar astăzi am ales să vă vorbesc dintr-un astfel de lăcaş al culturii ...o mare universitate din ţara mea...unde oamenii mei iubesc cultura şi o împart din suflet spre cunoaşte în numele meu...

Nu am fost om politic, ci mi-am privit ţara mândră prin prisma omului politic şi nu mi-am dorit să fim plătitorii nimănui, ci mi-am dorit demnitatea moşiei mele.

Cred în clipe de nelinişte pentru iubita mea moşie, după trei secole că am fost fiul unui popor de geniu, al unei ţări mândre...am văzut istoria derulându-se sub ochii mei şi am înţeles că semnul închinăciunii neamului meu spre Răsărit le va deshide calea spre universalitate şi mai ştiu că adevărul istoric nu poate fi schimbat, că suntem ăn prezent ceea ce alegem în trecut.

Mi-a fost teamă de firea poporului meu, aprigă şi mult înţeleaptă, dar ştiu, astăzi că ei trăiesc pentru a-şi câştiga dreptul la demnitate. Nu am fost părtinitor Moldovei, am aparţinut acesteia şi drept cinste locului în care m-am născut şi oamenilor lui, despre care am spus, citând un istoric polonez: ,,sunt oameni sălbatici în luptă şi de o mare vitejie şi nu este alt neam care, în privinţa gloriei războiului şi vitejiei să-i poată ţine piept, deşi au ţară mai mică, mai multor duşmani din jurul lor, cărora fără încetare le fac război sau se apără de războiul dus adus asupra lor:”

Eu sunt conducătorul Moldovei de trei veacuri, dar astăzi Moldova mea este mult mai mare şi nu o ,,ţară mai mică” este Dacia unită, ţara stămoşilor mei, ,,o grădină nespus de încântătoare” , ce-şi păstrează ruga sa cu Dumnezeu şi i se-nchină doar acestuia.

Am fost domn şi-am fost şi spirit pentru oamenii mei ce afară de Dumnezeu şi de sabia nu recunosc pe nimeni mai puternic în ţara lor , iar războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depind de voia lor , pentru că românii mei, de astăzi sunt oameni bravi si demni, iar eu după trei secole în care i-am vegheat mă închin astăzi în faţa lor şi le mulţumesc că m-au făcut mândru de ţara mea, de ei , de veacuri.”