prin ochii mei de copil erau niste tineri cu uniforme foarte albastre, cu dunga impecabila la pantaloni, cu epoleti aurii...ce se urcau in trenul din gara Buzaului pentru a merge acasa la mamelor lor ...cu ranitze mari in spate si pasind atat de tansos...intr-o continua defilare...babele care se intorceau in satele lor dupa ce vandusera ce aveau prin ograda ii mangaiau si ii numeau copiii lor, ba chiar le dadeau locul de la geam...sa poata privi cerul...asta fac pilotii nostrii militari....privesc cerul si sunt parte din ei....
ma trezesc plangand alaturi de un parinte al unui ofiter decedat in acest cumplit accident ...ma gandesc...era de varsta mea...oare era unul dintre tantosii de pe peron ?
tatal sau acest parinte pedepsit de Dumnezeu...
in ochii sai incape in aceste momente ale mortii copilului sau toata tragedia lumii...
spune tatal ofiterului ca l-ar trimite din nou la aceasi scoala daca ar putea...ca a murit pentru patrie...si el ar fi facut la fel...
pentru o clipa am avut senzatia ca urmaresc mitul biblic al parintelui ce este gata sa-si sacrifice copilul la cerinta lui Dumnezeu ...pentru acest om cu sufletul distrus de durere patria este Dumnezeu...copilul sau este jertfa pe care patria a cerut-o si pe care el nu ar ezita-o sa i-o ofere...
mai exista romani!
Dumnezeu are ingeri ce-i piloteaza norii, in uniforme albastre!
