Ultimele luni ale anului trecut le-am petrecut printre ambulante Smurd, paturi temporale de spital si laboratoratoare de analize, sarbatorile de iarna si cele pascale la fel, cu mici pauze de zile in care indrazneam sa cred ca sunt "mai bine"....Acest mai bine s-a tranforat intr-un crescendo de teama si indoiala insotite de retete parafate si asumate pe jumatate ....in tot acest timp prietenii mei s-au obisnuit cu starea mea permanenta de rau si oscilau intre a spune cu seninatate ca am cancer si a crede ca sunt inchipuita alimentati de ridicarile din umeri ale medicilor, dar au ramas langa mine pentru ca ma iubesc si eu am ales sa-i rog sa-mi fie aproape doar pe cei pe care si eu ii iubesc si am crezut ca ei ma fac bine mai mult decat orice medicament parafat pe o reteta de un medic in graba si cu buzunarul alimentat. In astfel de momente cand suferinta devine cronica si nu mai stii incotro sa te indrepti si vrei sa-ti pastrezi increderea in medici, speranta in vindecare si nadejdea in Dumnezeu ...le pierdem pe rand pe toate si cel mai repede am terminat " relatiile"...
E cumplit sa stai cu ochii in tavan , suferind si sa nu mai stii incotro sa o iei si pe cine sa rogi sa te ajute ,sa-ti privesti copilul in ochi si totusi sa nu stii ce sa-i spui, sa simti ca va ramane fara tine...si eu in timpul asta ma gandeam la cei care sunt mai neputinciosi, care sunt foarte saraci si foarte singuri si simteam groaza ...
In toata aceasta nebuloasa mi-am adus aminte ca "cel mai bun" doctor este Iisus si m-am rugat Lui sa mearga la Tatal si sa se roage si pentru mine, sa dea din harul Lui medicilor pe care ii voi intalni...si M-a ascultat , crezut si simtit...
Luna trecuta a fost intr-adevar cea mai grea si a culminat cu o internare de o saptamana in spitalul Victor Babes ...unde pentru prima data am inteles ce inseamna penitenta si neputinta omului , uraciunea si slabiciunea sa in fata bolii si chiar a mortii ...cu cata usurinta ne lasam prada bolii si cu cata nonsalanta accepta si oamenii care sunt alaturi de ea zi de zi, lucratori ai sistemului medical resemnarea totala ...In spitalul acesta nu conteaza ca esti tanar sau batran , esti un bolnav care scapa sau nu de moarte pur si simplu, un spital murdar cu personal la fel, unde toata lumea dispare dupa administrarea tratamentelor si bolnavii sunt incuiati pe sectii ca sa nu circule si sa-si imprumute microbii, unde geamurile nu se deschid si de unde pleci cu o amintire simpla : o bacterie ....daca esti norocos :E-Coli, unde infirmirele care spala closetele sunt tot cele care impart mancarea bolnavilor si plimba un mop murdar dintr-un salon in altul, iar apoi bolnavii raman cu o asistenta ...una pentru 60...te uiti la ea si te minunezi cum enterovirusurile o ocolosc ca dracul tamaia ...si cel mai mult te minunezi ca geamurile nu se pot deschide pentru ca asa le-a montat noul manager "pentru ca s-au sinucis bolnavii"...aruncandu-se pe geam...Medicamentele nu lipsesc , dar sunt aceleasi pentru toti, in caz in care nu mai au solutii apeleaza medicii la Cefort ( un antibiotic ce omoara orice si nici nu te lasa sa mai aduni din spital ceva -un fel de Flit) ; iar doctorii ... unul singur mi-a atras atentia si atragea si celorlati bolnavi pentru ca din spusele asistentelor "era schizofrenica, dar pe tratament"....restul...nu mai spun ...aveam impresia ca sunt intr-un salon cu bolnavi dintr-o sectie de psihiatrie pentru ca numai boli infectioase nu era....
In acest mini infern am ramas la fel ...asa cum cei ce ma iubesc ma cunosc, zambind si incercand sa imi fac colegele de salon sa faca acelasi lucru, m-am bucurat de bujorii pe care mi i-a adus sora mea din curte, de prietenii care veneau sa ma viziteze o ora pe zi si ma rugam continuu in gand ...
Ziua in care cineva a murit a fost cumplita, de la geamurile noastre inchise se auzeau plansetele unei mame disperate ...si tot in ziua asta un suflet venea langa mine sa ma intrebe ce am patit pentru ca postasem pe facebook o poza din spital, a venit si sper sa-mi ramana , pentru ca alaturi de bunii mei prieteni m-a incurajat si m-a facut sa-mi doresc si eu mai mult sa fiu bine ...chiar daca starea asta parea tare departe , pentru ca dupa externare abia simteam pamantul pe sub picioare...
Apoi a urmat experienta Fundeni, una de data aceasta placuta sub anestezie generala din care nu-mi aduc aminte evident: nimic ..., insa fetele oamenilor portocalii de la gastroenterologie raman lesne de recunoscut, dupa ce treci pragul Fundeniului ...te invata sa diferentiezi ulceros de cel cu
ciroza....
Astazi indraznesc sa cred ca sunt mai bine si oscilez intre perfuzii, iubire , prieteni si familie stand departe de medici si astept rezultatele biopsiilor, astazi cred ca dupa astfel de experiente nu mai sunt la fel , ca zilei de azi nu-i corespunde si cea de maine, ca statul roman e departe de a garanta dreptul la viata cuiva, ca e mai simplu sa gasesti o masa la Loft decat un pat de spital pentru internare, ca medicii stiu exact ca oamenii mai si mor, chiar daca unii se incapataneaza sa traiasca, ca ajutoarele vin pe aripi de ingeri atunci cand nici nu le mai rogi, ca iubirea de care te feresti vindeca si intotdeauna in lume este cel putin un om care sufera mai mult decat tine si ca oamenii pe care ii iubesti este bine sa-i tii aproape cand iti este greu...pentru ca sunt tot ce ai intre sufletul tau si Dumnezeu!
